STALKER

Ma lovise cuvantul.

Uitasem de Тарко́вский,  de pelicula lui distrusa pentru a renaste din gramezile unui ev atroce si bolnav. Nu , nu era o boala , era mai altfel in fapt, putin amestec de umanitate si in rest apocalipsa. Fetida , grunjoasa.

AREALUL. spatiul ce putea sa umple nevoia celei mai pantecoase minti; damnata sau nu.

Stalker. Cuvantul in engleza tradeaza doua radacini – una maladiva, si grea , resursa intunericului, cealalta clara , plat acida, cu fagas direct, plenar ca sa fiu mai exact. Cea ascunsa irumpe din subconstient, avatar si neant. Cealalta, calda, tratat de esenta inalta, ce scormoneste asiduu in urmele de zi si noapte, in fecale cercetate temeinic, precum evacuarile minunabile de nou nascut .

Orasul lui Tarkovski , salbatic si parca de niciunde. Amestecam stranietati cosmologice cu planetarii antediluviene. Amalgamul bucura ,si in lumina aceea difuza , confuzia creeaza spatii. Subiectul isi este siesi placut, asa incat ajuge sa guste din cele mai ascunse si de nepatruns dorinte dar povestea nu e una nemaivazuta. Nevasta, ca sursa iconoclasta a pacatului, roaga sa fie lasata in Areal; sotul o refuza, merge la bar se intalneste cu profesorul si scriitorul ( nu am inteles arhetipurile, sau nevoia ), viitorii sai clienti pentru Areal. Insotit deci de cei doi, el fiindu-le ghid (paranteza patrata in mijlocul unei idei nastrusnice de altfel), STALKER ii strecoara prin blocada armata , in Areal. Ma rog, finalmente, tarcovskian , intelegem, ca cele mai adanci si personale nevoi din noi sunt si cele mai ascunse -noi, noua ne. Scriitorul e cel care incepe sa se indoiasca de adevarata natura a arealului in timp ce profesorul doreste in fapt sa o arunce in aer. Arhetipuri? Poate.

Stalker ii readuce apoi la bar. Sora … cainele, paharele…….

Am sa opresc aici aproximarea asupra filmului , ca sa nu intinez impardonabil creatia. In cele din urma cred ca insusi regizorul si-a dorit o viziune exhaustiva asupra dorintelor. Sau nu.

Ma roade insa bolnavicios palma primita. De ce a trebuit initial sa izbesc, creez recurenta. Ei de ce , simplu, doar stiu, dar e mai bine sa ma intreb.

Oare chiar suntem bolnavii ce hartuiesc mirabila floare? Sa iti doresti sa ucizi si sa nu realizezi ca punctul la care durerea devine chin e acolo? Dorisem un modus vivendi si am primit un bocanc in plina figura. ”Ce ai fi ashteptat sa primesti, in fond stiai ca asa se va intampla?”. Cine e cine pana la urma? Ne dorim suferinta si o asumam. Punct si de la capat. Vazusem sau doar imaginatia se lasase induplecata de nevoie? Las’o , atat poate.

Eh, nush mai mult. am sa incerc sa adorm.

Pleoapa are sa imi fie acoperamantul.

Linistea noptii.

Arealul.

Atat.

Anunțuri

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s